Eu si Ea. de te fabula narratur

I`m a big fat groupie. I have a big fat lady crush on her.
E ciudat cum se potrivesc lucrurile, pe Ea, autoarea, am găsit-o în cele mai neobișnuite circumstanțe, pe care nu le voi revela acum, căci nu sunt tocmai relevante.
Of, internetul, minune a tehnicii moderne, mai ceva ca mecanica de clasa a 9a, O urmăresc cu sârguință, mă umple de emoție, mă transfigurează, mă zdruncină și mă pune înapoi la loc.
Ar putea sa îmi fie mamă, prietenă, confident.
Ar putea fi mereu acolo, privindu-mă din spate, mereu acolo să îmi surprindă privirea dacă aș întoarce-o vreodată.
Bineînțeles că e adevărat și nu.

Am cunoscut-o și nu mă așteptam să decurgă așa lucrurile.
Autoarea.
Am avut timp să îmi intre puțin în vene înainte să facă acest pas, să urce acea treaptă. Să o respir să o ingerez să-mi intre sub piele.
Am avut timp cât să mă bucur.

Am fost singură, am fost să o ascult, să fiu acolo la o lectură din prima ei carte, deși în mod normal mi se pare poate puțin cam prețios și poate puțin cam înfumurat - bineînțeles, poate că sunt doar prejudecățile mele.
Și am fost mulți, Admiratorii.
Știu pentru că am stat lângă standul de cărți, știu pentru că i-am văzut făcând poze și filmând și, din nefericire, știu pentru că i-am văzut plecând buluc după ce a terminat.
Am fost și am vorbit puțin cu ea, am fost ca un copil în fața lui Moș Crăciun, pe un râu de dulciuri, cred, căci am avut mai multe emoții decât atunci când îmi susțin proiectele, mai mult decât oricând în viața mea.

A fost frumos, Dodo.

OllHaters

Este unul din oamenii pe care momentan nu îi înţeleg.
L-am cunoscut acum maxim doi ani, este una din situaţiile "a friend of a friend". La momentul respectiv nu aveam prea multe opinii formate, nu am avut timp suficient cât să formulez orice concret şi educat. Era foarte, foarte înalt, şi asculta muzică ce mi-a plăcut.

[Moment muzical]

A venit în vizită de câteva ori, a lăsat în urmă ca ştie când să zică nu, când este momentul să se retragă şi că cumva un iz de "sharing is caring". Şi cam atât.
Apoi a dispărut complet.
Până acum 2-3 luni, când am început să ne intersectăm de la distanţă. Devenise puţin enervant, având în vedere cantitatea normală de narcisism care iese la iveală în anumite circumstanţe.
De la distanţă pentru că spaţiul meu de confort nu îmi permite să mă angajez în atenţionări-semnalizări-şi-salutări foarte zgomotoase.
Mi-a luat-o înainte şi a eliminat cumva elementul "awkward".
Am descoperit noi lucruri, pe care nu le înţeleg în totalitate. Iar nouă ne place să înţelegem.
Am (re)descoperit diverse ...facts. Cum că oamenilor uneori le place să manipuleze alţi indivizi doar pentru că se poate şi pentru că poate fi distractiv; că nu întotdeauna reuşim să ne menţinem flowul de invenţii şi că putem să ne demascăm singuri; că uneori minţim ca să îi atragem pe ceilalţi către noi; că uneori minţim pentru că suntem nesiguri. Manipulăm ca să aflăm ce cred alţii, poate dacă sunt pe aceeaşi undă ca şi noi; manipulăm pentru că ne simţim mai puternici; că să aducem oameni acolo unde ne-am dori să fie.
Uneori minţim şi manipulăm pentru că e mai uşor.

Am descoperit şi că uneori pot fi prea încurcată în propriile mreje (nu m-am putut gândi la o traducere mai potrivită pentru self-involved care este un termen destul de auto-lămuritor) ca să observ efectele pe care le au acţiunile mele asupra altora; uneori impactul este mai mare decât îţi imaginezi iniţial.
Nu ştiu nimic încă despre consecinţe, dacă ceva urât, oricât de accidental ar fi fost va atrage după el alte lucruri şi mai urâte, dacă este uşor să ştergi ceva urât cu ceva frumos.
This is still work in progress.

Tataie. Bre.

Până acum, m-au "inspirat" (atât în text, cât și în evoluția mea) oamenii din viața mea care nu mai sunt. Totuși, încă nu am vorbit aproape deloc despre bunicul meu.
Au trecut mai bine de 5 luni de când a murit, dar nu am procesat încâ informația, așa îmi place să zic. Am încercat să fac asta o dată, ca un test, dar nu am avut un auditoriu potrivit, precum credeam atunci, așa că am renunțat rapid. Dar sunt lucruri care trebuiesc pronuntate.
Nici nu știu sigur când s-a întîmplat, ceea ce nu e neobișnuit, din mai multe motive.
A fost o experiență deosebită.
Întreg evenimentul a durat 3 săptămîni, o săptămînă a dus-o singur, săptămână în care s-a instalat ușor, dar sigur declinul, după care a trimis după fie-su, deși putea să sune. I s-a părut mai potrivit, așa a putut. Și-a dat seama că acolo se termină când nu mai putea să citească ceasul; se pare că trebuie să fii treaz și viu ca să știi timpul.  Și-a chemat familia ca să își termine tot ce mai era de terminat, toate grijile pământești. La scurt timp după, au trimis vorbă și pentru noi, ca să ne luam rămas bun... Când am ajuns, bunicul nu mai era acolo; nu murise, dar... Era doar o forță care îi stăpânea corpul și care vroia să fugă. Din fericire, există medicina modernă, care a făcut liniște în mintea care știa că nu mai are mult și nu vroia să accepte asta. Fuga de moarte, așa i se zice în popor. O denumire foarte plastică, aș putea spune. Chiar asta e. După ce au reușit să îi facă injecții, după ce s-a linistit, atunci am reușit și să ne luam rămas bun, a fost emoționant, evident. Știam ce se întâmplă, și noi, și el. A fost cumva spontan, eram acolo, s-a trezit și a încercat să vorbească. Nu îmi amintesc ce. Eu doar am încercat să îi spun că suntem acolo, că am venit să îi fim aproape, și că nu este singur. Eram acolo, măcar nu moare singur. Apoi m-am dus și mi-am chemat sora, nu știu dacă a întrebat de ea, sau doar m-am pierdut și am vrut să îi predau ștafeta. A fost frumos, a început să-și amintească momente din copilăria ei, la fel și ea; și-au spus povești. Eu nu prea am multe amintiri din copilărie, nici cu el, nici cu mine. Nu știu dacă ea a fost preferata lui, este posibil, poate și pe bună dreptate; și-a petrecut o parte mai mare din copilarie cu el decât am făcut-o eu pentru că e mai mare, ca să nu mai menționez că am fost dintotdeauna un copil foarte dificil. Dacă a fost ea preferata, a reușit să țină această informație destul de bine ascunsă.
Ne-a mai zis să nu te crezi puternic, pentru că de fapt, nu ești nimic. Orice ai face, o să mori. Apreciază. Iar moartea vine, pentru el a venit încet, încet. Cam atât cred că a putut să vorbească, și chiar și asta, cu mare dificultate.
Mai cerea apă, destul de des, știa că suntem noi. Ne zicea pe nume, ne recunoștea, deși nu ai fi crezut. Când mi-a cerut prima oară apă mie, am vrut să chem pe cineva, dar m-a mustrat cumva că deranjez pe altcineva, când aș putea face eu cu ușurință; da' de ce nu-mi dai tu? Cu greu accepta ajutorul, să se ridice, căci singur nu putea; era o imagine aproape sfâșietoare. Într-o zi mi-a cerut pește, nu aveam, evident, dar am fugit și am luat o conservă. Nu a putut să mănâne, zicea că e tare, dar în cele din urmă s-a liniștit.
Cam astea au fost evenimentele, dacă nu pun la socoteală relația care s-a creat între noi și cumnata bunicului, pe care eu nu prea mi-o aduceam aminte, sau nebuniile bunicii.
Cel mai dificil a fost, cum era de asteptat, pentru tatăl meu. Iar modul lui de a face față lucrurilor a fost destul de ciudat pentru mine, deși îl înțeleg în totalitate și l-am acceptat chiar și atunci. Ca să facă față, a început să își aducă aminte și evident să ne povestească toate lucrurile pe care i le-au făcut părinții, sau mai bine spus, pe care nu i le-au făcut. Se pare că nu au fost cei mai buni părinți, dar tatăl meu a reușit să facă un lucru minunat, le-a dat o șansă înceapă de la zero. Să fie socri, să fie bunici. În ciuda tuturor lucrurilor cu care au greșit față de el, a vrut să ne ofere o familie întregită. Nu consider că a greșit, ne-a oferit o copilărie frumoasă, fără probleme ale ”adulților”. Doar că acum mă simt cum nu l-aș fi cunoscut niciodată. Poate nu l-aș fi cunoscut oricum, chiar dacă știam toate detaliile, cu bune, cu rele, oricum nu aș fi înțeles, cu mintea mea de copil, necoaptă. Am învățat în schimb și mai multe despre tatăl meu, l-am auzit zicând lucruri pe care nu le-a mai spus până acum, lucruri venite din inimă. Lucruri care m-au făcut să-l apreciez și mai mult.

Iar amintiri, nici nu știu, cred că sunt suficiente să le număr pe degete.
Îmi aduc aminte, în anul '97, a fost o pseudoinundație și pentru o perioadă destul de scurtă s-au instalat la noi în curte multe broaște; îl văd cum îmi scotea din șoșoni una, aproape mormoloc. M-a scăpat odată de un liliac ce își găsise vara adăpost în dormitorul meu. Sau cum mă plimba atunci când vedea la noi pe Stela, care era de o cumințenie nemaivăzută. Îmi amintesc că știam că o să treacă pe stradă în drum spre porumb, atunci când lătra câinele nostru, care nu îl suporta (și care îl mirosea cu 5minute cel puțin înainte să se audă zgomot de potcoavă pe cimentul gol). Sau cum m-a pus în spatele lui Bujor, o namilă de cal, mai mare și puternic decât oricare altul pe care îl văzusem până atunci. Și cum am văzut și urmărit cel mai mare fluture galben, atunci când m-a luat sa „ajut” la cules de ceva. Cum mă mângăia pe cap cu degetele lui cocârjate, pe care nu putea să le întindă; dar nu ziceam nimic, că îmi plăcea când facea asta, deși mă și durea puțin. Și cum mereu când mergeam în vizită la plecare ne dădea niște bănuți, iar eu niciodată nu mă uitam să văd cât e, doar apreciam gestul. Iar când plecam, le făceam cu mâna până în capătul străzii, când nici nu mă mai vedeau. Altfel, am doar frânturi neclare.
Iar acum, acum nici nu știu ce simt.

Dorin

M-a atras chiar dinainte sa il cunosc.
Il chema ca pe mine. Prenumele meu si numele lui. Daca ne-am fi casatorit as fi fost ca Ion Ion. Mi-ar fi placut asta, doar din maxim narcisism.

Inca mai stiu cum s-a intamplat. Ciudat.
Am avut la dispozitie un an sa il cunosc. Imparteam un meditator; eu i-am trimis un mail, iar acesta m-a confundat cu tizul. Nu am facut nimic, nu mi s-a parut in nici un fel.
Apoi am aflat ca vom fi colegi. Asa ca am vrut sa il cunosc. Sa fim prieteni. Asa ca am facut asa incat sa ma sesizeze.
M-am prezentat, cu incredere. I-am si intins mana, ne-am conectat. Am creat un moment.
A urmat un an de prietenie intensa. Muncita.
Era dificil, cu multe griji, cu multe preocupari; incerca sa multumeasca pe toata lumea.
Eram copii, copii cuminte, experimentand oameni noi.
Treptat i-am dobandit increderea, treptat s-a deschis in fata mea. Mi-a zis din secretele lui, fara sa imi ceara nimic inapoi; eu nu cred ca am facut-o. Poate prea putin.
Era determinat. Mie imi lipseste asta.
Imi place sa imi amintesc. Am facut multe lucruri impreuna; poate nu suficient. M-a facut sa accept porumbeii. M-a scos in zapada. Am concertat pe scari in TNB. Am vizitat muzeul. Am incercat fotografii. Am impartit prieteni.

Aveam caldura, mult drag, frumos. Mi-e dor de asta.

Asa sunt eu.

Cu mare greutate m-am reapucat de scris.
O saptamana|windows. Din momentul in care mi-a venit acest gand si momentul in care am facut asta efectiv.
Nu stiu de ce.
Poate imi era frica. Asa cred. Reactie posibil normala, te temi sa faci ceva, asa ca amani cat mai mult.
Poate.

A trecut atat de mult de cand nu m-am gandit la blog, incat si uitasem, a fost o surpriza placuta sa il regasesc functional, 1001 de zile mai tarziu.

L-am parcurs pe tot, prin toate setarile si optiunile.
M-am gandit la cum vreau sa arate si ce sa contina, m-am gandit la cat mai mult.
Dar nu am facut nimic.
Stiu ca la un moment dat ma temeam ca nu o sa am nimic de zis.
Probabil nici nu am.
Dar vreau sa o fac.
Am nevoie. De transparenta. Chiar daca este doar o transparenta virtuala.
M-am hotarat sa scriu din nou, in urma a multor indemnuri nonanormale. Mici nonindicii din diverse locuri unde sunt magnetic atrasa. Le numesc asa pentru ca sunt niste secvente de evenimente, mici detalii pesonale, pe care  probabil multi indivizi nu le-ar fi pus cap la cap pentru a obtine acest rezultat.
Nimicuri efemere.

memorabil

il regretam de atunci
pentru ca te vedeam pe zi ce trece cum te ofilesti
si eu ma bucuram ca un prost
credeam ca o sa incepi sa vorbesti
but you didn't
si eu credeam ca glumesti cand imi spuneai de alta
credeam ca faci cum iti spuneam eu de altu
iar azi, si in general de cand ai zis ca vrei sa te muti
m-am racit de tine
nu pentru ca as simti altfel
doar pentru ca mi-e frica
mi-e frica de tine

Monday, November 30, 2009
|memorabil

just that

Ozaness. Sau de unde a pornit.

Mai bine de un an in urma a murit persoana cu care am avut cea mai ciudata relatie; unilaterala.
 #sepotspunemaimultdespredateleacestuievenimentchiarmaimultdeca
   tpotintelegedesileobserv
Surprinzator, imi si aduc aminte cum cunoscut-o. Cautam demult, la inceputurile personalitatii mele, informatii despre dreaduri; am gasit-o pe un forum, am adaugat-o pe yahoo!messenger. Avea si un alterego. Ozaness. Scria momente, pe care le impartasea online. M-am indragostit instant. M-a inspirat. M-a ajutat sa vreau sa imi modelez si eu cuvintele.
M-am indragostit de ambiguitate.
De atat-de-personalul ascuns in vag si neclar.
Am vorbit cu ea de cateva ori, mi-a raspuns cu rabdare la intrebarile mele de copil insetat...chiar daca acum realizez ca era si ea tot un copil. Putin, putin mai mare decat mine; doar crescuse mai repede.
Apoi m-am retras, urmarindu-i numai povestile.
In timp am incetat si asta.

Dupa destula vreme am redescoperit-o, tot printr-un research.
From friend of a friend; cautam un artist tatuator, iar cea pe care o gasisem era cea care ii facuse atat unei prietene de-ale mele, cat si ei, caci erau bune prietene.
Hm, again, small world.
Si astfel am descoperit si "fata din spatele cuvintelor", era cu mult peste ce m-as fi asteptat.
Ca apoi sa gasesc cum ca am fi pierdut-o pentru totdeauna.
Acum simt mult egoism.
Este complet si unilateral, prietena mea.