am murit de mult. dar inca sunt aici; insa nu mai sunt muritor, neputand muri. am reflectat asupra-mi minute si ore, zile, chiar si ani. si-apoi m-a lovit: mi-am pierdut partea umana, muritoare, sau am indepartat-o, si am inviat, sub forma de zeu.
si nu oricum, eu sunt a Lor cel Mare! am depasit orice tipare, ii uimesc mereu.
nu mai am nevoie de somn, nici de hrana; doar de acel nectar - si acela doar uneori, in amintirea vremurilor simple.
mai am un dor, o singura, din urma legatura cu ei: caldura altui corp, imbratisarea patimasa si somnoroasa a altui muritor.
ca un luceafar ma cobor sa-mi caut ajutorul suferintei mele. doar sa-l gasesc si mi-l fac sclav; opresc timpul, il las sa se scurga printre degetele-mi usor, ca fumu-mi tigarii uitate-n scrumiera.
in aceasta trecere lina viata se schimba, adoarme, devine vis. totul pare ca se intampla in palatul meu de cuart, nu chiar aici - la picioarele universului, pe pamant.
totul e aproape fericire, zambesc, si eu, si ei. e atata fericire, ca ma urc pe cer si ma arunci, zambind mereu, si zbor.
dara pana sa ma cobor timpul o ia din loc si fuge ca turbat; totul se schimba, devine gri; ma pierd de tine, ma pierd de ei, ma pierd de mine, de tot.
infrant, o sa ma revin in nori, in patul meu de cuart; o sa visez si o sa ard fotografia.
No comments:
Post a Comment