Cum ar trebui să fie. Cum ar putea să fie.

Noi doi am putea locui doar într-o căsuță din copac. Cu un singur pat, o singură măsuță, doar două scăunele, o singură pătură, o singură pernă, o singură scară, poate chiar fără scară deloc.
Să fim doar noi, fără nici o altă nevoie, doar noi, mereu, interior, fără exterior, plin, gol, fără timp, fără activități, fără prieteni, fără familie, fără oameni, fără vărbe, fără supărări, doar mângâieri, doar priviri nerostite, fără întreruperi, fără neînțelegeri, fără ură, fără răuvoiri, doar muzică și liniște, doar răsărituri și apusuri, fără sfaturi, fără întrebări, fără răspunsuri, fără reproșuri, fără scuze, fără iertări, doar liniște, fără trecut, fără viitor, doar prezent.

Groupie de grup

de data asta, nu sunt singură.
Eu și cele două fete cu care îmi petrec timpul (nothing very fancy, one of which is my sister, the other one her/my friend) suntem mega fane Silviu. Internetul s-a dovedit o invenție minunată, astfel cu toții putem fii la curent cu manifestările lui.
Recunosc, eu am ceva mai puțină vechime în grup, but I'm coming along great.
Prietena mea chiar ne povestea un moment groupie de „uite, el e  Silviu!” de acum câteva luni, la metrou Pipera. Complet adorabil.
Iar astăzi, oho. Astăzi am fost la o întălnire, căci trebuia să asist la organizarea unui performing. Nimic deosebit, până când a venit Silviu. Nu l-am văzut până când ne-a salutat și am făcut cunoștință. Mi se întâmplă uneori să mă comport ca o școlăriță, dar acum I totaly played it cool, deși în sinea mea eram fix ca fetele de la concertele cu Beatles.

Enjoy the fan clip!

Eu si Ea. de te fabula narratur

I`m a big fat groupie. I have a big fat lady crush on her.
E ciudat cum se potrivesc lucrurile, pe Ea, autoarea, am găsit-o în cele mai neobișnuite circumstanțe, pe care nu le voi revela acum, căci nu sunt tocmai relevante.
Of, internetul, minune a tehnicii moderne, mai ceva ca mecanica de clasa a 9a, O urmăresc cu sârguință, mă umple de emoție, mă transfigurează, mă zdruncină și mă pune înapoi la loc.
Ar putea sa îmi fie mamă, prietenă, confident.
Ar putea fi mereu acolo, privindu-mă din spate, mereu acolo să îmi surprindă privirea dacă aș întoarce-o vreodată.
Bineînțeles că e adevărat și nu.

Am cunoscut-o și nu mă așteptam să decurgă așa lucrurile.
Autoarea.
Am avut timp să îmi intre puțin în vene înainte să facă acest pas, să urce acea treaptă. Să o respir să o ingerez să-mi intre sub piele.
Am avut timp cât să mă bucur.

Am fost singură, am fost să o ascult, să fiu acolo la o lectură din prima ei carte, deși în mod normal mi se pare poate puțin cam prețios și poate puțin cam înfumurat - bineînțeles, poate că sunt doar prejudecățile mele.
Și am fost mulți, Admiratorii.
Știu pentru că am stat lângă standul de cărți, știu pentru că i-am văzut făcând poze și filmând și, din nefericire, știu pentru că i-am văzut plecând buluc după ce a terminat.
Am fost și am vorbit puțin cu ea, am fost ca un copil în fața lui Moș Crăciun, pe un râu de dulciuri, cred, căci am avut mai multe emoții decât atunci când îmi susțin proiectele, mai mult decât oricând în viața mea.

A fost frumos, Dodo.

Bunicul meu mergea.

Bunicul meu avea ochii spălăciți și limpezi. întotdeauna blânzi cu noi.
Bunicul meu mergea. Mergea întotdeauna cu mâinile încrucișate la spate. Când se uita să vadă roadele, când avea ceva ce îl măcina sau măcar preocupa subtil. Mergea gânditor şi sobru, iar eu mergeam în urma lui, fără să îmi incrucisez braţele la spate, eu eram micî şi nu eram încă demnă de aşa ceva.
Mergea cu paşi lungi şi mărunţi. Acum nu mai merge. Iar eu îmi încrucişez mâinile la spate şi merg, închisă în gândurile mele.

Bunica mea.

Bunica mea nu a fost întotdeauna groaznică.
Când eram mică mă ajuta, crăpând vărful seminţelor de dovleac ca apoi eu să reuşesc să le curăţ. Mă trezea dimineaţa, deşi eram în vacanţă şi nu aveam o treabă anume. Făcea dimineaţa ceai, să mă trezesc îndulcită. Făcea şi omletă sau cartofi prăjiţi, care se răceau până eram în picioare. Iar când eram mai mare, mă chema să stau pe pat lângă ea, sau iarna, sus, în capul patului, lângă sobă, să îmi încălzesc ciolanele.
Mereu i-au plăcut dulciurile și mereu mi-a oferit și mie, chiar dacă nu îi împărtășeam plăcerea. Și se bucura întotdeauna când veneam în vizită, și mereu ne zicea să venim mai des. Era o bucurie sinceră, părintească. poate, nu am de unde să știu, doar încerc să ghicesc.
Altfel, îmi amintesc şi, fiind foarte mică, cum m-am ascuns de ea şi am auzit-o vorbindu-şi necăjită că sunt dezordonată şi că "trebuie" să strângă după mine. Ce pacoste, zicea. Singură, despre un boţ de om care încă nu ştie nimic.

Acum, s-au inversat locurile. Ce pacoste, mă gândesc doar, nu zic la nimeni. Cel puţin nu aşa direct şi crud. 

Bunica mea a fost chiar ok. Nu facea nimic deosebit, dar mă iubea, şi a fost singura pe care am avut-o.
Bunica mea a fost chiar ok

Primăvara asta e o mincinoasă!

Iarna nu e cel mai bun sezon al meu. De cam trei ani, pe cât îmi pot permite, iarna mă înfund în scorbura mea și nimic nu mai mă face să ies de acolo. Nu mă izolez față de oameni mai mult decât de obicei, căci primesc vizite destul de des.
Sunt fix ca un urs, care nu vrea să îşi părăsească peştera. Îmi fac fantezii cum nu o să trebuiască niciodată să mai păşesc afară. Dar nu durează mult.
Iar primăvara, ea e altcumva, mă umple de viaţă, la fel ca pe copaci. Dacă aş putea să călătoresc în spaţiu, m-aş duce pe Soare. Ador soarele, mai mult decât toţi la un loc. E ca o mamă care îşi mângâie copilul pe creştet şi îi cerne grijile, supărările şi depresiile.
Iar acum, acum întârzie că neruşinare. Nici măcar o rază de Căldură.
Iar ploaia asta, şi lipsa lui, frigul, totul mă apasă. Mă apasă cu-şi-ca o linişte din poveşti cu păduri sovietice iarna.
But...
Its just a matter of time.
Ea ştie deja.

I am big human!

Mi se întâmplă frecvent să mi se vorbească ca și cum aș fi un copil. Lucru care mă stresează constant și care înainte mă și frustra; acum am mai crescut.
Poate că am ani buni în minus față de majoritatea oamenilor cu care îmi petrec timpul, dar asta nu face decât să mă ajute.
Motivele pentru care îmi displace „atitudinea” sunt multiple. Ar fi o investigație în interior de prea mare amploare ca să o încep chiar acum.

Iar oamenii care mă tratează ca pe un copil, nu sunt neapărat oamenii cu care interacționez, ci mai degrabă străinii.
Ca o tanti, care azi, la coada de la magazin, surprinzător de lungă pentru marți la 16:21, care s-a grăbit să îmi așeze condimentele care „daca sunt la fel, pune-le una peste alta, ca să le ia mai ușor. ah, astea sunt diferite”.
Bine, poate cu altă ocazie, aș fi scuturat-o puțin, să mă lase-n pace, poate chiar să se ducă pe pulă, dacă era cazul. Dar acum sunt mai zen. Cel puţin încerc. Aşa că am lăsat-o să-şi facă plăcerea, şi chiar am profitat de ocazie, când ceva mai încolo a ţipat la casieriţă să se grăbească că ea întârzie la muncă, şi am mustrat-o, că nu ajută pe nimeni să ţipe la domnişoară, că poate mai rău o stresează, şi mai degrabă greşeşte aşa, stresată; i-am zis-o şi pe aia, cum ar fi să vină cineva la muncă şi să ţipe la ea, cum s-ar descurca.
A lasat capul în jos, ca un copil, daca îmi permit comparaţia. A acceptat dojana şi s-a retras cuminte.

SUCK IT, grandma!

București și Biciclete. Bijboci și Bojogari.

Acum aproximativ 4 ani sora mea și-a luat o bicicletă. „Ieftină”, comparativ cu altele, mică, fără viteze, dar bicicletă; cu care ne făceam de cap, nopțile de vară, pe mici străduțe și prin Hierăstrău - noi stând departe de Hierăstrău, iar străzile mici erau traseul până acolo - în cazul că am făcut totul să pară prea siropos.
După ce am început școala, am continuat obiceiul de vară și bineînțeles că am folosit-o să mă deplasez până acolo, fiind considerabil mai bună decât Pegasul meu cu aberant de multe defecțiuni.
Iar atunci un șir de întâmplări nefavorabile au dus la furtul bicicletei, care, repet, nici măcar nu era a mea. Și nici măcar nu era cu adevărat „sexi”.
A dus la o profundă dezamăgire, dezamagire față de paza facultății, ofițerii cu câini de afară, de bucureșteni și pretty much de oameni.
(Acum, spre deosebire de atunci, mi se pare amuzant că observând lipsa bicicletei din parcare, m-am reîntors în clădire, fără să vorbesc cu paznicii sau altcineva, pur și simplu am intrat, ca să mai pot ieși o dată și să îi dau șansa să FIE acolo. Brain reboot; doesn't work in real life)
Poate părea o exagerată dramatizare, dar atunci când ai așteptări grandioase, decăderile sunt cu atât mai spectaculoase.

Sora mea și-a luat alta, după cum am zis, fusese destul de ieftină, a trecut timpul, s-a așezat praful.
Sau „s-a ales praful”.
A urmat o perioadă când am folosit role pentru transport, dar sunt ceva mai impractive, deci nu a fost de durată. Acum merg, dar timpul nu este mereu de partea mea.
În același timp am tot amânat să îmi repar bicicleta, chiar dacă o ador și e printre puținele legături pe care le port cu simpla mea copilărie.
Dar acum a repornit „setea”, de bicicletă, activitate, viteză, comoditate, control. Ceea ce face lucrurile și mai complicate; oare se merită să mai încerc?

Bear Possessive Love, pun intended

Am făcut ceva ce nu fac de obicei, am plecat în excursie; m-am pierdut şi am ajuns într-o pădure, cu copaci mulţi şi deşi, subţirei şi înalţi. Am dat peste noroc, în toată dragostea, când munca merge bine, dar oricum, nu am ajuns la echilibru şi nu îi înțeleg mereu pe ceilalți. Sunt în continuă căutare, ce sunt nu e ceea ce pot fi. Sunt precaută, bineînțeles, ca întotdeauna, poate că despic firul în patru, poate doar sunt prevăzătoare. Foarte prevăzătoare. Situaţii reale duse la extrem. Îmi fac griji, dar trebuie să mă concentrez, sunt mulţumită şi încă mai am speranţă. Pe cât mă apropiam, părea populată, poate de niște țigani nomazi care făcuseră destul de multă dezordine, fie că erau lucruri atârnate sau orice. Poate mă tem, dar oare nu ar trebui? De ce? Că în cele câte am citit, se plimbă cu pasiune, din aia arzătoare, care te mișcă, te stimulează. Pasiuni brutale, ce cuvinte. Am hotărât să mă retrag, fiind un moment mult prea exotic pentru Ea. Așa că m-am îndepărtat. Dar până să reușesc să fac asta am descoperit că Ea avea în posesie câțiva urși. Primul, unul mare, maro, se îndrepta întâmplător către mine, agale. A fost un pericol, dar a fost și evitat, nu oricum, cu perseverență, poate răbdare. Un drum urâcios, murdar, ponegrit. Dar bătrânii mei au fost și poate mai sunt undeva în spatele meu. Poate așa învăț să îmi încalc frica și să mă contopesc cu ceilalți, iar de ei îmi e frică. M-am urcat în primul copac pe care l-am văzut, unul subțire, cu multe rămurele rezistente. Când a plecat, mi-am continuat drumul, pentru scurt timp. Cel de-al doilea, unul înalt, sublu, gri. Iar tentativa mea de a scăpa s-a finalizat prin frângerea copacului care trebuia să mă salveze. Am tot fost și sunt înconjurată de teamă, stres, tristețe, mohorâre, supărare, nesiguranță, neîncredere; sper că e doar o perioadă scurtă de tranziție, iar rutina, nu bătută de uniformitate și plictiseală, e bună, îți aduce liniște interioră, e imaginatie. Ursul a venit şi a mâncat din el.

You've been dropping the ball for 430 days straight

Mi-am amintit de un cont pe care mi l-am facut, se pare, acum 435 de zile pe un „dont break the chain” sitething.
Este o idee care a călătorit mult pe internet până să ajungă la mine, pornită aparent din gura lui Seinfeld.
Eu am luat-o de la fost puști pe care îl admir, pot spune. Un puști care, ca și mine, a cochetat destul cu Procrastinarea și care, în plus, are obiceiul de a nu termina lucrurile.
De ceva vreme, (minim 435 de zile) doresc să îmi fac multă rutină. Deși poate sună ciudat, îmi doresc mult asta. Am nevoie de organizare și disciplină, precum un câine.
(UNsuccessfull)
Și cum să asimilezi un obicei durează în jur de-o lună, i can only hope for the best.
No more ball dropping.
No more!

Schimbări

De ce le mai multe ori, schimbările sunt bune. Uneori le adopt, doar pentru a face asta. Pentru că nu sunt sigură că nu ar fi mai bine altfel, să schimb aerul, să schimb.
E neplăcut când descoperi că nu poți să revii la ce era. Fie că nu mai știi cum, fie că s-a dus. În cazul actual e strict vorba despre template-ul de pe blog, but its not just that. Am pierdut o dată pe care care nu o să o mai găsesc niciodată. Se întampla acum 1200+ zile și însemna ceva pentru mine.
Nu am idee ce.
A fost probabil Ziua Z. Acum, neștiind ce este, pot o sa idolatrizez, pot să o fac muma zmeilor si a gheonoaielor și a balaurilor. Pot să o fac cum vreau eu.
Nu pot să îmi amintesc ce se întâmpla acum 3 ani, dar știu că o sa rămână cu mine în continuare, chiar dacă într-o formă modificată după placul meu.

NOTA nymore

Primesc tot felul de informatie despre mine, din interion, din exterior, dar nu reusesc sa fac nimic cu ea.
Am reusit sa trec de la 18 la 30 de ani fara a trece prin toate acele etape de maturizare. Am experimentat, dar scurt, cam tot ce am auzit la multi ca au experimentat, si pare a fi important in viata lor. Mai mult de 3luni nu cred ca am facut ceva, nu am simtit mai mult de atat.
Iar acum, ma simt un suflet batran.
Dar eu nu sunt asa.
E un contrast care face rau, si nu numai mie.
Am realizat ca am gresit fata mult prea mult din oamenii care ii cunosc sau pe care i-am cunoscut. As vrea sa imi rascumpar greselile, si sper sa nu fie prea tarziu. Prea putin stiu oricum ca este, cel putin pentru mine.
Mi-am dat seama ca toate gesturile mele au fost de copil rasfatat si iresponsabil.
Caci asta am fost pana acum, un copil rasfatat si iresponsabil, cu suflet batran, care nu a realizat ce efecte au actiunile lui in existenta celorlalti. Si poate parea egocentrist, dar nu este, pentru ca am gresit mult. Si imi pare rau, imi pare rau ca si dupa ce am realizat ca gresesc, am facut greseli noi.
Si imi pare rau ca nimeni care ar putea sa primeasca putin confort stiind ca am realizat macar asta nu o sa citeasca.
Dar macar o sa vad eu, si sper ca atunci cand o sa vad, o sa imi fi curatat greselile.

Trebuie.
Imi pare rau.
Multumesc.

OllHaters

Este unul din oamenii pe care momentan nu îi înţeleg.
L-am cunoscut acum maxim doi ani, este una din situaţiile "a friend of a friend". La momentul respectiv nu aveam prea multe opinii formate, nu am avut timp suficient cât să formulez orice concret şi educat. Era foarte, foarte înalt, şi asculta muzică ce mi-a plăcut.

[Moment muzical]

A venit în vizită de câteva ori, a lăsat în urmă ca ştie când să zică nu, când este momentul să se retragă şi că cumva un iz de "sharing is caring". Şi cam atât.
Apoi a dispărut complet.
Până acum 2-3 luni, când am început să ne intersectăm de la distanţă. Devenise puţin enervant, având în vedere cantitatea normală de narcisism care iese la iveală în anumite circumstanţe.
De la distanţă pentru că spaţiul meu de confort nu îmi permite să mă angajez în atenţionări-semnalizări-şi-salutări foarte zgomotoase.
Mi-a luat-o înainte şi a eliminat cumva elementul "awkward".
Am descoperit noi lucruri, pe care nu le înţeleg în totalitate. Iar nouă ne place să înţelegem.
Am (re)descoperit diverse ...facts. Cum că oamenilor uneori le place să manipuleze alţi indivizi doar pentru că se poate şi pentru că poate fi distractiv; că nu întotdeauna reuşim să ne menţinem flowul de invenţii şi că putem să ne demascăm singuri; că uneori minţim ca să îi atragem pe ceilalţi către noi; că uneori minţim pentru că suntem nesiguri. Manipulăm ca să aflăm ce cred alţii, poate dacă sunt pe aceeaşi undă ca şi noi; manipulăm pentru că ne simţim mai puternici; că să aducem oameni acolo unde ne-am dori să fie.
Uneori minţim şi manipulăm pentru că e mai uşor.

Am descoperit şi că uneori pot fi prea încurcată în propriile mreje (nu m-am putut gândi la o traducere mai potrivită pentru self-involved care este un termen destul de auto-lămuritor) ca să observ efectele pe care le au acţiunile mele asupra altora; uneori impactul este mai mare decât îţi imaginezi iniţial.
Nu ştiu nimic încă despre consecinţe, dacă ceva urât, oricât de accidental ar fi fost va atrage după el alte lucruri şi mai urâte, dacă este uşor să ştergi ceva urât cu ceva frumos.
This is still work in progress.