Acum aproximativ 4 ani sora mea și-a luat o bicicletă. „Ieftină”, comparativ cu altele, mică, fără viteze, dar bicicletă; cu care ne făceam de cap, nopțile de vară, pe mici străduțe și prin Hierăstrău - noi stând departe de Hierăstrău, iar străzile mici erau traseul până acolo - în cazul că am făcut totul să pară prea siropos.
După ce am început școala, am continuat obiceiul de vară și bineînțeles că am folosit-o să mă deplasez până acolo, fiind considerabil mai bună decât Pegasul meu cu aberant de multe defecțiuni.
Iar atunci un șir de întâmplări nefavorabile au dus la furtul bicicletei, care, repet, nici măcar nu era a mea. Și nici măcar nu era cu adevărat „sexi”.
A dus la o profundă dezamăgire, dezamagire față de paza facultății, ofițerii cu câini de afară, de bucureșteni și pretty much de oameni.
(Acum, spre deosebire de atunci, mi se pare amuzant că observând lipsa bicicletei din parcare, m-am reîntors în clădire, fără să vorbesc cu paznicii sau altcineva, pur și simplu am intrat, ca să mai pot ieși o dată și să îi dau șansa să FIE acolo. Brain reboot; doesn't work in real life)
Poate părea o exagerată dramatizare, dar atunci când ai așteptări grandioase, decăderile sunt cu atât mai spectaculoase.
Sora mea și-a luat alta, după cum am zis, fusese destul de ieftină, a trecut timpul, s-a așezat praful.
Sau „s-a ales praful”.
A urmat o perioadă când am folosit role pentru transport, dar sunt ceva mai impractive, deci nu a fost de durată. Acum merg, dar timpul nu este mereu de partea mea.
În același timp am tot amânat să îmi repar bicicleta, chiar dacă o ador și e printre puținele legături pe care le port cu simpla mea copilărie.
Dar acum a repornit „setea”, de bicicletă, activitate, viteză, comoditate, control. Ceea ce face lucrurile și mai complicate; oare se merită să mai încerc?
No comments:
Post a Comment