Mi se întâmplă frecvent să mi se vorbească ca și cum aș fi un copil. Lucru care mă stresează constant și care înainte mă și frustra; acum am mai crescut.
Poate că am ani buni în minus față de majoritatea oamenilor cu care îmi petrec timpul, dar asta nu face decât să mă ajute.
Motivele pentru care îmi displace „atitudinea” sunt multiple. Ar fi o investigație în interior de prea mare amploare ca să o încep chiar acum.
Iar oamenii care mă tratează ca pe un copil, nu sunt neapărat oamenii cu care interacționez, ci mai degrabă străinii.
Ca o tanti, care azi, la coada de la magazin, surprinzător de lungă pentru marți la 16:21, care s-a grăbit să îmi așeze condimentele care „daca sunt la fel, pune-le una peste alta, ca să le ia mai ușor. ah, astea sunt diferite”.
Bine, poate cu altă ocazie, aș fi scuturat-o puțin, să mă lase-n pace, poate chiar să se ducă pe pulă, dacă era cazul. Dar acum sunt mai zen. Cel puţin încerc. Aşa că am lăsat-o să-şi facă plăcerea, şi chiar am profitat de ocazie, când ceva mai încolo a ţipat la casieriţă să se grăbească că ea întârzie la muncă, şi am mustrat-o, că nu ajută pe nimeni să ţipe la domnişoară, că poate mai rău o stresează, şi mai degrabă greşeşte aşa, stresată; i-am zis-o şi pe aia, cum ar fi să vină cineva la muncă şi să ţipe la ea, cum s-ar descurca.
A lasat capul în jos, ca un copil, daca îmi permit comparaţia. A acceptat dojana şi s-a retras cuminte.
SUCK IT, grandma!
No comments:
Post a Comment