I am big human!

Mi se întâmplă frecvent să mi se vorbească ca și cum aș fi un copil. Lucru care mă stresează constant și care înainte mă și frustra; acum am mai crescut.
Poate că am ani buni în minus față de majoritatea oamenilor cu care îmi petrec timpul, dar asta nu face decât să mă ajute.
Motivele pentru care îmi displace „atitudinea” sunt multiple. Ar fi o investigație în interior de prea mare amploare ca să o încep chiar acum.

Iar oamenii care mă tratează ca pe un copil, nu sunt neapărat oamenii cu care interacționez, ci mai degrabă străinii.
Ca o tanti, care azi, la coada de la magazin, surprinzător de lungă pentru marți la 16:21, care s-a grăbit să îmi așeze condimentele care „daca sunt la fel, pune-le una peste alta, ca să le ia mai ușor. ah, astea sunt diferite”.
Bine, poate cu altă ocazie, aș fi scuturat-o puțin, să mă lase-n pace, poate chiar să se ducă pe pulă, dacă era cazul. Dar acum sunt mai zen. Cel puţin încerc. Aşa că am lăsat-o să-şi facă plăcerea, şi chiar am profitat de ocazie, când ceva mai încolo a ţipat la casieriţă să se grăbească că ea întârzie la muncă, şi am mustrat-o, că nu ajută pe nimeni să ţipe la domnişoară, că poate mai rău o stresează, şi mai degrabă greşeşte aşa, stresată; i-am zis-o şi pe aia, cum ar fi să vină cineva la muncă şi să ţipe la ea, cum s-ar descurca.
A lasat capul în jos, ca un copil, daca îmi permit comparaţia. A acceptat dojana şi s-a retras cuminte.

SUCK IT, grandma!

București și Biciclete. Bijboci și Bojogari.

Acum aproximativ 4 ani sora mea și-a luat o bicicletă. „Ieftină”, comparativ cu altele, mică, fără viteze, dar bicicletă; cu care ne făceam de cap, nopțile de vară, pe mici străduțe și prin Hierăstrău - noi stând departe de Hierăstrău, iar străzile mici erau traseul până acolo - în cazul că am făcut totul să pară prea siropos.
După ce am început școala, am continuat obiceiul de vară și bineînțeles că am folosit-o să mă deplasez până acolo, fiind considerabil mai bună decât Pegasul meu cu aberant de multe defecțiuni.
Iar atunci un șir de întâmplări nefavorabile au dus la furtul bicicletei, care, repet, nici măcar nu era a mea. Și nici măcar nu era cu adevărat „sexi”.
A dus la o profundă dezamăgire, dezamagire față de paza facultății, ofițerii cu câini de afară, de bucureșteni și pretty much de oameni.
(Acum, spre deosebire de atunci, mi se pare amuzant că observând lipsa bicicletei din parcare, m-am reîntors în clădire, fără să vorbesc cu paznicii sau altcineva, pur și simplu am intrat, ca să mai pot ieși o dată și să îi dau șansa să FIE acolo. Brain reboot; doesn't work in real life)
Poate părea o exagerată dramatizare, dar atunci când ai așteptări grandioase, decăderile sunt cu atât mai spectaculoase.

Sora mea și-a luat alta, după cum am zis, fusese destul de ieftină, a trecut timpul, s-a așezat praful.
Sau „s-a ales praful”.
A urmat o perioadă când am folosit role pentru transport, dar sunt ceva mai impractive, deci nu a fost de durată. Acum merg, dar timpul nu este mereu de partea mea.
În același timp am tot amânat să îmi repar bicicleta, chiar dacă o ador și e printre puținele legături pe care le port cu simpla mea copilărie.
Dar acum a repornit „setea”, de bicicletă, activitate, viteză, comoditate, control. Ceea ce face lucrurile și mai complicate; oare se merită să mai încerc?

Bear Possessive Love, pun intended

Am făcut ceva ce nu fac de obicei, am plecat în excursie; m-am pierdut şi am ajuns într-o pădure, cu copaci mulţi şi deşi, subţirei şi înalţi. Am dat peste noroc, în toată dragostea, când munca merge bine, dar oricum, nu am ajuns la echilibru şi nu îi înțeleg mereu pe ceilalți. Sunt în continuă căutare, ce sunt nu e ceea ce pot fi. Sunt precaută, bineînțeles, ca întotdeauna, poate că despic firul în patru, poate doar sunt prevăzătoare. Foarte prevăzătoare. Situaţii reale duse la extrem. Îmi fac griji, dar trebuie să mă concentrez, sunt mulţumită şi încă mai am speranţă. Pe cât mă apropiam, părea populată, poate de niște țigani nomazi care făcuseră destul de multă dezordine, fie că erau lucruri atârnate sau orice. Poate mă tem, dar oare nu ar trebui? De ce? Că în cele câte am citit, se plimbă cu pasiune, din aia arzătoare, care te mișcă, te stimulează. Pasiuni brutale, ce cuvinte. Am hotărât să mă retrag, fiind un moment mult prea exotic pentru Ea. Așa că m-am îndepărtat. Dar până să reușesc să fac asta am descoperit că Ea avea în posesie câțiva urși. Primul, unul mare, maro, se îndrepta întâmplător către mine, agale. A fost un pericol, dar a fost și evitat, nu oricum, cu perseverență, poate răbdare. Un drum urâcios, murdar, ponegrit. Dar bătrânii mei au fost și poate mai sunt undeva în spatele meu. Poate așa învăț să îmi încalc frica și să mă contopesc cu ceilalți, iar de ei îmi e frică. M-am urcat în primul copac pe care l-am văzut, unul subțire, cu multe rămurele rezistente. Când a plecat, mi-am continuat drumul, pentru scurt timp. Cel de-al doilea, unul înalt, sublu, gri. Iar tentativa mea de a scăpa s-a finalizat prin frângerea copacului care trebuia să mă salveze. Am tot fost și sunt înconjurată de teamă, stres, tristețe, mohorâre, supărare, nesiguranță, neîncredere; sper că e doar o perioadă scurtă de tranziție, iar rutina, nu bătută de uniformitate și plictiseală, e bună, îți aduce liniște interioră, e imaginatie. Ursul a venit şi a mâncat din el.