Bunicul meu mergea.

Bunicul meu avea ochii spălăciți și limpezi. întotdeauna blânzi cu noi.
Bunicul meu mergea. Mergea întotdeauna cu mâinile încrucișate la spate. Când se uita să vadă roadele, când avea ceva ce îl măcina sau măcar preocupa subtil. Mergea gânditor şi sobru, iar eu mergeam în urma lui, fără să îmi incrucisez braţele la spate, eu eram micî şi nu eram încă demnă de aşa ceva.
Mergea cu paşi lungi şi mărunţi. Acum nu mai merge. Iar eu îmi încrucişez mâinile la spate şi merg, închisă în gândurile mele.

Tataie. Bre.

Până acum, m-au "inspirat" (atât în text, cât și în evoluția mea) oamenii din viața mea care nu mai sunt. Totuși, încă nu am vorbit aproape deloc despre bunicul meu.
Au trecut mai bine de 5 luni de când a murit, dar nu am procesat încâ informația, așa îmi place să zic. Am încercat să fac asta o dată, ca un test, dar nu am avut un auditoriu potrivit, precum credeam atunci, așa că am renunțat rapid. Dar sunt lucruri care trebuiesc pronuntate.
Nici nu știu sigur când s-a întîmplat, ceea ce nu e neobișnuit, din mai multe motive.
A fost o experiență deosebită.
Întreg evenimentul a durat 3 săptămîni, o săptămînă a dus-o singur, săptămână în care s-a instalat ușor, dar sigur declinul, după care a trimis după fie-su, deși putea să sune. I s-a părut mai potrivit, așa a putut. Și-a dat seama că acolo se termină când nu mai putea să citească ceasul; se pare că trebuie să fii treaz și viu ca să știi timpul.  Și-a chemat familia ca să își termine tot ce mai era de terminat, toate grijile pământești. La scurt timp după, au trimis vorbă și pentru noi, ca să ne luam rămas bun... Când am ajuns, bunicul nu mai era acolo; nu murise, dar... Era doar o forță care îi stăpânea corpul și care vroia să fugă. Din fericire, există medicina modernă, care a făcut liniște în mintea care știa că nu mai are mult și nu vroia să accepte asta. Fuga de moarte, așa i se zice în popor. O denumire foarte plastică, aș putea spune. Chiar asta e. După ce au reușit să îi facă injecții, după ce s-a linistit, atunci am reușit și să ne luam rămas bun, a fost emoționant, evident. Știam ce se întâmplă, și noi, și el. A fost cumva spontan, eram acolo, s-a trezit și a încercat să vorbească. Nu îmi amintesc ce. Eu doar am încercat să îi spun că suntem acolo, că am venit să îi fim aproape, și că nu este singur. Eram acolo, măcar nu moare singur. Apoi m-am dus și mi-am chemat sora, nu știu dacă a întrebat de ea, sau doar m-am pierdut și am vrut să îi predau ștafeta. A fost frumos, a început să-și amintească momente din copilăria ei, la fel și ea; și-au spus povești. Eu nu prea am multe amintiri din copilărie, nici cu el, nici cu mine. Nu știu dacă ea a fost preferata lui, este posibil, poate și pe bună dreptate; și-a petrecut o parte mai mare din copilarie cu el decât am făcut-o eu pentru că e mai mare, ca să nu mai menționez că am fost dintotdeauna un copil foarte dificil. Dacă a fost ea preferata, a reușit să țină această informație destul de bine ascunsă.
Ne-a mai zis să nu te crezi puternic, pentru că de fapt, nu ești nimic. Orice ai face, o să mori. Apreciază. Iar moartea vine, pentru el a venit încet, încet. Cam atât cred că a putut să vorbească, și chiar și asta, cu mare dificultate.
Mai cerea apă, destul de des, știa că suntem noi. Ne zicea pe nume, ne recunoștea, deși nu ai fi crezut. Când mi-a cerut prima oară apă mie, am vrut să chem pe cineva, dar m-a mustrat cumva că deranjez pe altcineva, când aș putea face eu cu ușurință; da' de ce nu-mi dai tu? Cu greu accepta ajutorul, să se ridice, căci singur nu putea; era o imagine aproape sfâșietoare. Într-o zi mi-a cerut pește, nu aveam, evident, dar am fugit și am luat o conservă. Nu a putut să mănâne, zicea că e tare, dar în cele din urmă s-a liniștit.
Cam astea au fost evenimentele, dacă nu pun la socoteală relația care s-a creat între noi și cumnata bunicului, pe care eu nu prea mi-o aduceam aminte, sau nebuniile bunicii.
Cel mai dificil a fost, cum era de asteptat, pentru tatăl meu. Iar modul lui de a face față lucrurilor a fost destul de ciudat pentru mine, deși îl înțeleg în totalitate și l-am acceptat chiar și atunci. Ca să facă față, a început să își aducă aminte și evident să ne povestească toate lucrurile pe care i le-au făcut părinții, sau mai bine spus, pe care nu i le-au făcut. Se pare că nu au fost cei mai buni părinți, dar tatăl meu a reușit să facă un lucru minunat, le-a dat o șansă înceapă de la zero. Să fie socri, să fie bunici. În ciuda tuturor lucrurilor cu care au greșit față de el, a vrut să ne ofere o familie întregită. Nu consider că a greșit, ne-a oferit o copilărie frumoasă, fără probleme ale ”adulților”. Doar că acum mă simt cum nu l-aș fi cunoscut niciodată. Poate nu l-aș fi cunoscut oricum, chiar dacă știam toate detaliile, cu bune, cu rele, oricum nu aș fi înțeles, cu mintea mea de copil, necoaptă. Am învățat în schimb și mai multe despre tatăl meu, l-am auzit zicând lucruri pe care nu le-a mai spus până acum, lucruri venite din inimă. Lucruri care m-au făcut să-l apreciez și mai mult.

Iar amintiri, nici nu știu, cred că sunt suficiente să le număr pe degete.
Îmi aduc aminte, în anul '97, a fost o pseudoinundație și pentru o perioadă destul de scurtă s-au instalat la noi în curte multe broaște; îl văd cum îmi scotea din șoșoni una, aproape mormoloc. M-a scăpat odată de un liliac ce își găsise vara adăpost în dormitorul meu. Sau cum mă plimba atunci când vedea la noi pe Stela, care era de o cumințenie nemaivăzută. Îmi amintesc că știam că o să treacă pe stradă în drum spre porumb, atunci când lătra câinele nostru, care nu îl suporta (și care îl mirosea cu 5minute cel puțin înainte să se audă zgomot de potcoavă pe cimentul gol). Sau cum m-a pus în spatele lui Bujor, o namilă de cal, mai mare și puternic decât oricare altul pe care îl văzusem până atunci. Și cum am văzut și urmărit cel mai mare fluture galben, atunci când m-a luat sa „ajut” la cules de ceva. Cum mă mângăia pe cap cu degetele lui cocârjate, pe care nu putea să le întindă; dar nu ziceam nimic, că îmi plăcea când facea asta, deși mă și durea puțin. Și cum mereu când mergeam în vizită la plecare ne dădea niște bănuți, iar eu niciodată nu mă uitam să văd cât e, doar apreciam gestul. Iar când plecam, le făceam cu mâna până în capătul străzii, când nici nu mă mai vedeau. Altfel, am doar frânturi neclare.
Iar acum, acum nici nu știu ce simt.

Dorin

M-a atras chiar dinainte sa il cunosc.
Il chema ca pe mine. Prenumele meu si numele lui. Daca ne-am fi casatorit as fi fost ca Ion Ion. Mi-ar fi placut asta, doar din maxim narcisism.

Inca mai stiu cum s-a intamplat. Ciudat.
Am avut la dispozitie un an sa il cunosc. Imparteam un meditator; eu i-am trimis un mail, iar acesta m-a confundat cu tizul. Nu am facut nimic, nu mi s-a parut in nici un fel.
Apoi am aflat ca vom fi colegi. Asa ca am vrut sa il cunosc. Sa fim prieteni. Asa ca am facut asa incat sa ma sesizeze.
M-am prezentat, cu incredere. I-am si intins mana, ne-am conectat. Am creat un moment.
A urmat un an de prietenie intensa. Muncita.
Era dificil, cu multe griji, cu multe preocupari; incerca sa multumeasca pe toata lumea.
Eram copii, copii cuminte, experimentand oameni noi.
Treptat i-am dobandit increderea, treptat s-a deschis in fata mea. Mi-a zis din secretele lui, fara sa imi ceara nimic inapoi; eu nu cred ca am facut-o. Poate prea putin.
Era determinat. Mie imi lipseste asta.
Imi place sa imi amintesc. Am facut multe lucruri impreuna; poate nu suficient. M-a facut sa accept porumbeii. M-a scos in zapada. Am concertat pe scari in TNB. Am vizitat muzeul. Am incercat fotografii. Am impartit prieteni.

Aveam caldura, mult drag, frumos. Mi-e dor de asta.

Sunt oamenii pe care i-am cunoscut.

Intotdeauna m-am amorezat de oamenii pe care i-am cunoscut. M-am atasat de ei, m-am bucurat la fiecare intalnire, am crescut cu fiecare data.
Mereu invat cate ceva nou, chiar daca "lectiile" au fost predate inainte, cand nu eram pregatita pentru ele.
Ma atrage noul, curiozitatea, arome, nuante, informatie.
Imi place sa aflu cat mai mult de la fiecare.
Si sunt indragostita. Nicodata intr-un mod erotic. Mai degraba ca un copil intr-o biblioteca.

Si vreau sa ma gandesc la ei toti. Am inceput deja. Asa descopar lucruri noi pe care le-am aflat demult, fara sa stiu; lucruri noi in lucruri vechi, lucruri noi in locuri vechi.

Flăcău fiind, ...

Am fost odată îndrăgostit...
Eram aşa tânăr, nu ştiam absolut nimic, nu aveam aşteptări, eram emoţionat, stresat chiar uneori.
Încercam să demonstrez câteceva, vroiam să fac multe.
Ţineam teorii, trăiam o poveste, simţeam lucruri nemaivăzute, iar pulsul era ritmat.

Mi-a trecut de atunci, am învăţat câteva de-a lungul timpului... şi chiar dacă uneori uit să le folosesc, nu le-am şi uitat.
Totuşi m-am îndepărtat şi răcit.
Nu îmi pare rău, dar mă simt ca un moşneag din vârful muntelui uneori. E paradoxal amuzant, dacă ai ochi să vezi.
Înainte, chiar mă enerva când vedeam cupluri tinere sărutându-se pe stradă, acum sunt ceva mai permisiv, şi uneori chiar mă bucur pentru ei.
Nu e rău, pentru un batrânel ca mine.
Sănătate, înţelegere şi iubire să aveţi, copii mei.
Ascultaţi la moşul.

I've cought a cold...

Da, am prins ceva, nu ştiu sigur ce e, dar nu pare să fie de bine...

Simt destul de multă oboseală, dar dacă reuşesc să dorm, este oarecum euforic, dar suficient de odihnitor pe moment; am un deficit de atenţie suplimentar şi aş mânca multă îngheţată şi piersici.

Aş vrea să dorm, să mă învelesc bine, să îmi fie cald, moale, ca într-o pătură de demult cu un sărut pe frunte.

Un mic flashback...

Ăsta este un mic clip, destul de cunoscut pe net, teribil de amuzant...
Am ţinut să îl "prezint", pentru că şi eu m-am găsit într-o situaţie mult prea asemănătpare, pe care am vrut să o păstrez...
Care a fost magia? Eclipsă în elipsă!

Energy. Sleepy. Good high.

Yup.

Este foarte sugestivă. Reprezentativă. Mă regăsesc.

Drogul meu nu este cafeaua, căci din nu ştiu care motiv, cofeina nu are mare efect asupra mea...

Totuşi, pentru că nu dorm, mai deloc, sunt hiperactiv.

Foarte hiperactiv.

Obositor de hiperactiv, în principal pentru mine.

Cam în toate zilele.

Aşa că îmi doresc o zi de apatie.

Later edit: I wrote this before my "112 ride" ... deci să aveţi grijă ce vă doriţi.

Găina oarbă

Găina oarbă şi tristă

ameţitor cloncăne

şi jale,

iar baragladina perfidă,

lipicioasă ca un plasture,

se strecoară

curmându-i suferinţa

fără suflare

ca o mişcare uşoară şi calmă

a sternocleidomastoidianului.

______________

by roaca, 28. 01. 2007 - 10:07 PM

Am întâlnit Oameni!

Aventura mea cu spitalul a fost... altceva.

Cu siguranţă puteam evita acest eveniment sau altele asemănătoare printr-o viaţă organizată şi sănătoasă, dar deja întrăm pe alte tărâmuri.

Spitalul este un loc al groazei, unde nimeni nu vrea să ajungă. Cum se spunea şi în clipul "maraciuca" ce circulă pe internet, "unii au murit sau, mai rău, au ajuns la spital".

Negreşit a fost o experienţă destul de neplăcută, nici nu se putea altfel, lichide intrând şi ieşind, o întreagă fantezie...

Iar din acestă experienţă m-au marcat două aspecte.

1. crizele epileptice şi creierul uman au ajuns pe noi meleaguri - pentru mine;

2. am descoperit că există şi Oameni.

În mod normal, eu nu suport doctorii, dar aceşti patru oameni, pe mâna cărora am picat, m-au lăsat complet fără cuvinte. Au fost oameni!

Au făcut tot posibilul să îmi facă şederea cât mai plăcută şi au fost incredibil de atenţi. Nu doar că şi-au făcut meseria, dar cum am mai spus, au fost Oameni.

Mă înclin.

2708

Astăzi am învăţat/înţeles două lucruri drăguţe.
1. Sunt un "egocentredselfishselfabsorbednarcisist".
De cele mai multe ori, când sunt pus în faţa unei situaţii "sociale" - cu nuanţă de nou, nu am nici un interes de a mă cenzura pentru bunăstarea celor ce nu au trăit experienţe... solicitante să zicem.

2. Am înţeles o melodie.

- nu am fost niciodată mare fan al muzicii româneşti, cu atât mai mult al formaţiei în discuţie.
Doar am înţeles melodia.

Final de 40. LOL!

Multe lucruri banale sunt făcute din plăcere.
Un lucru banal care mi-ar fi plăcut (şi mi-am dorit multă vreme) este să merg cu o maşină până la capăt şi înapoi. Doar că acest lucru necesită fie timp, fie o voinţă de pornire.
Aşa că, în lunga perioadă în care am avut contact cu regia autonomă de transport, nu m-am îndurat să îmi fac această plăcere.
Până când nu a mai fost cazul.
Aşa că... mulţumesc Sadimicri că ai schimbat planurile în ultima clipă şi că mi-ai dat posibilitatea să îmi fac această plăcere.

Cuvinte blânde

Nu ştiu dacă m-a văzut... Zâmbea.
Îi stătea bine cu păr scurt. Pare om serios... Şi cum era îmbrăcat.

Memorie auditivă

Ce poate fi mai frumos decât să comprimi timpul?
Să poţi revede un film în cinci minute. Să călătoreşti în timp.
O melodie poate face această magie.
Am multe legături, melodii care mă duc în trecut, melodii pline de vis.
Legături cu anumită perioadă, de tranziţie, poate.

Trecutul este esenţial pentru un om.
Şi este frumos să observi că trecând peste etape, îţi amintesti mai multe decât te-ai fi aşteptat, aşa că de multe ori le povesteşti.
Trecutul vine cu zâmbet.
Nu trebuie să uiţi.

Old good times. (toni basil)

Viaţa este conceptual simplă: te naşti, creşti, evoluezi, cunoşti oameni, mai faci câte ceva şi mori - nu neapărat în această ordine.
Trecând peste aceste câteva etape, lucrurile se complică puţin.
________________________
Oamenii pe care îi cunoşti de-a lungul timpului sunt foarte variaţi, evident.
Din râurile pe care ajungi să îi cunoşti, foarte puţini vor rămâne acolo până la sfârşitul vremurilor.

Dar întotdeauna va exista acea persoană pe care nu pot rămâne supărat, oricât aş încerca.
Bineînţeles, a existat un prim moment, t0, unde totul a fost şi a pornit foarte frumos, apoi a urmat o amiciţie curată şi frumoasă, iar în final o replică stupidă sau un alt motiv pentru dispută puerilă, urmată de orgolii sculate în picioare.
Totuşi fiecare intersectare accidentală înseninează feţe şi zile.

Ei, prietenii mei.

Am avut un moment de amintire. Literalmente.
La un moment dat, ei, prietenii mei foloseau intensiv un grup de litere, anume "ciu", ca sufix ori ca prefix, alăturat oricărui cuvânt. Viezureciu, streptococciu, casăciu, statuieciu, mărciu, luciferciu.
A fost amuzantă revelaţia, vorbind despre oamenii ciufuţi.
Atât.

Mătuşa. Eu. Bătrâneţe.

Uneori mă enervează când oamenii din jur fac remarce evidente ("vai, ce par lung/scurt ai", "vai, ce ochi de culori diferite ai", "vai, orice altceva").

Dar m-am înşelat. Cum trebuie să se întâmple din când în când. Căci unele remarce evidente nu sunt mereu evidente pentru "purtător".
Cel puţin aşa a fost în cazul meu.
Şi astfel vreau să îi mulţumesc. Mi-a deschisc ochii.
Mulţumesc.



Depeche Mode - Precious
_____________________________________________


Mereu am ştiu că sunt o persoană dificilă.

Cu patos

Cesaria Evora - en duo avec marisa monte
Ascultă mai bine...

Ador pasionalii şi (pe) cei cu pasiuni.
Am cunoscut odată pe cineva, îşi iubea nebuneşte sexul opus, şi era suficient. Puteai să îţi dai seama din primele clipe, când îţi povestea ceva, sau fie dacă trebuia să îi trimiţi chiar un mail. Îţi dădeai seama de gesturi, de nebunie făcute pentru o iubire puternică, dar trecătoare, pentru că toate marile genii sunt efemere.
Era plăcut cum simţea totul mai puternic, cum exagera şi cele mai banale gesturi şi fapte, dându-le o energie nouă.
Gesturile capată altă valoare, şi sunt apreciate, muzica uneşte, mângâie, crează amintiri si legături, amintirile sunt mai puternice, cuvintele au alte înţelesuri.
O astfel de persoană te marchează puternic.
Sau poate doar mă.

Imi pare rau, iubire.

Nu intotdeauna am responsabilitatea intiparita. Nu mereu imi amintesc ca trebuie.
Uneori ma caracterizeaza delasarea. Alteori as vrea sa dau timpul inapoi, sa imi sterg greselile.
Nu am vrut sa iti gresesc. Niciodata. Cu nimic. Nu am vrut sa fiu cauza suferintei.
Oricat de rece ar fi sufletul oricui, suferinta celor dragi il ingenungheaza.
Sa treci prin acelasi chin mai mult decat o data, e mai mult decat o pedeapsa pentru greseala.

Imi pare rau ca nu am fost mereu acolo, ca nu am stiu cum sa iti alin durerea. Imi pare rau pentru lipsuri si goluri. As fi putut face mai mult. Greselile cantaresc prea mult. Preturile platite sunt prea mari. Nu trebuia sa fii pretul platit. Nimic nu trebuia sa se intample.

Imi pare rau ca eu nu am fost, si vreau sa stii, acum, ca cineva te-a iubit.

Din ciclul "oameni"

Oamenii pe care ii cunosti de-a lungul timpului iti vor marca permanent viata: mereu iti poti aminti de ceva spus de vorbitori de limbi straine intalniti in tren, sau ceva facut de aceiasi intr-un loc.
-------------------------------------------------
Am aflat ca spiritul este frumos si te ghideaza interuman prin viata, ca uneori legaturile conteaza mai mult decat orice, cuvintele pot fi mai profunde si pline de amintiri decat obiectele, ca fiecare pretuieste timpul in felul lui.
Uneori afli altceva ce poate fi apreciat, iar uneori te simti vinovat pentru asta.


Erau cativa. Probabil rand pe rand.
Un pusti care incerca sa obtina atentia oricui. Parea mereu ca se lauda, dar nu prin ce zicea. Iar uneori parea ca minte, doar ca sa zica "si eu, la fel".
O tanara doamna, care se dedicase unei muzici diferite, in amintirea fratelui ei mort. Parea o specie pe cale de disparitie. Un exemplat oarecum banal, dar totusi care te face sa zambesti.
Un batran, nu care te face sa zambesti, dar sa te gandesti daca a intrat in "fratie" din placere sau pentru bani.
Doi prieteni foate apropiati, care te fac sa zambesti.
Alti doi, care te fac sa iti/le pui intrebari.

-------------------------------------------

Imi plac obiectele, imi amintesc in timp. Cuvintele sunt moi si placute, iti alina de multe ori timpul. Te fac sa zambesti, sa plangi, sa plutesti si sa suferi. Cuvintele sunt ca fumul, se unduiesc in puterea vantului, creaza imagini, si raman multa vreme alaturi de tine, chiar si dupa ce s-au dus. Cand un cuvant este puternic, ramane intiparit puternic, ti-l amintesti exact. Ti-l amintesti si daca te ridica in alti nori, dar si daca iti intuneca gandurile.
Obiectele mi se par mereu fericite; oricat de mult te-a facut o persoana sa suferi, amintirea cuvintelor iti vor mohorî privirea, dar obiectele voi ivi amintirile placute.