Până acum, m-au "inspirat" (atât în text, cât și în evoluția mea) oamenii din viața mea care nu mai sunt. Totuși, încă nu am vorbit aproape deloc despre bunicul meu.
Au trecut mai bine de 5 luni de când a murit, dar nu am procesat încâ informația, așa îmi place să zic. Am încercat să fac asta o dată, ca un test, dar nu am avut un auditoriu potrivit, precum credeam atunci, așa că am renunțat rapid. Dar sunt lucruri care trebuiesc pronuntate.
Nici nu știu sigur când s-a întîmplat, ceea ce nu e neobișnuit, din mai multe motive.
A fost o experiență deosebită.
Întreg evenimentul a durat 3 săptămîni, o săptămînă a dus-o singur, săptămână în care s-a instalat ușor, dar sigur declinul, după care a trimis după fie-su, deși putea să sune. I s-a părut mai potrivit, așa a putut. Și-a dat seama că acolo se termină când nu mai putea să citească ceasul; se pare că trebuie să fii treaz și viu ca să știi timpul. Și-a chemat familia ca să își termine tot ce mai era de terminat, toate grijile pământești. La scurt timp după, au trimis vorbă și pentru noi, ca să ne luam rămas bun... Când am ajuns, bunicul nu mai era acolo; nu murise, dar... Era doar o forță care îi stăpânea corpul și care vroia să fugă. Din fericire, există medicina modernă, care a făcut liniște în mintea care știa că nu mai are mult și nu vroia să accepte asta. Fuga de moarte, așa i se zice în popor. O denumire foarte plastică, aș putea spune. Chiar asta e. După ce au reușit să îi facă injecții, după ce s-a linistit, atunci am reușit și să ne luam rămas bun, a fost emoționant, evident. Știam ce se întâmplă, și noi, și el. A fost cumva spontan, eram acolo, s-a trezit și a încercat să vorbească. Nu îmi amintesc ce. Eu doar am încercat să îi spun că suntem acolo, că am venit să îi fim aproape, și că nu este singur. Eram acolo, măcar nu moare singur. Apoi m-am dus și mi-am chemat sora, nu știu dacă a întrebat de ea, sau doar m-am pierdut și am vrut să îi predau ștafeta. A fost frumos, a început să-și amintească momente din copilăria ei, la fel și ea; și-au spus povești. Eu nu prea am multe amintiri din copilărie, nici cu el, nici cu mine. Nu știu dacă ea a fost preferata lui, este posibil, poate și pe bună dreptate; și-a petrecut o parte mai mare din copilarie cu el decât am făcut-o eu pentru că e mai mare, ca să nu mai menționez că am fost dintotdeauna un copil foarte dificil. Dacă a fost ea preferata, a reușit să țină această informație destul de bine ascunsă.
Ne-a mai zis să nu te crezi puternic, pentru că de fapt, nu ești nimic. Orice ai face, o să mori. Apreciază. Iar moartea vine, pentru el a venit încet, încet. Cam atât cred că a putut să vorbească, și chiar și asta, cu mare dificultate.
Mai cerea apă, destul de des, știa că suntem noi. Ne zicea pe nume, ne recunoștea, deși nu ai fi crezut. Când mi-a cerut prima oară apă mie, am vrut să chem pe cineva, dar m-a mustrat cumva că deranjez pe altcineva, când aș putea face eu cu ușurință; da' de ce nu-mi dai tu? Cu greu accepta ajutorul, să se ridice, căci singur nu putea; era o imagine aproape sfâșietoare. Într-o zi mi-a cerut pește, nu aveam, evident, dar am fugit și am luat o conservă. Nu a putut să mănâne, zicea că e tare, dar în cele din urmă s-a liniștit.
Cam astea au fost evenimentele, dacă nu pun la socoteală relația care s-a creat între noi și cumnata bunicului, pe care eu nu prea mi-o aduceam aminte, sau nebuniile bunicii.
Cel mai dificil a fost, cum era de asteptat, pentru tatăl meu. Iar modul lui de a face față lucrurilor a fost destul de ciudat pentru mine, deși îl înțeleg în totalitate și l-am acceptat chiar și atunci. Ca să facă față, a început să își aducă aminte și evident să ne povestească toate lucrurile pe care i le-au făcut părinții, sau mai bine spus, pe care nu i le-au făcut. Se pare că nu au fost cei mai buni părinți, dar tatăl meu a reușit să facă un lucru minunat, le-a dat o șansă înceapă de la zero. Să fie socri, să fie bunici. În ciuda tuturor lucrurilor cu care au greșit față de el, a vrut să ne ofere o familie întregită. Nu consider că a greșit, ne-a oferit o copilărie frumoasă, fără probleme ale ”adulților”. Doar că acum mă simt cum nu l-aș fi cunoscut niciodată. Poate nu l-aș fi cunoscut oricum, chiar dacă știam toate detaliile, cu bune, cu rele, oricum nu aș fi înțeles, cu mintea mea de copil, necoaptă. Am învățat în schimb și mai multe despre tatăl meu, l-am auzit zicând lucruri pe care nu le-a mai spus până acum, lucruri venite din inimă. Lucruri care m-au făcut să-l apreciez și mai mult.
Iar amintiri, nici nu știu, cred că sunt suficiente să le număr pe degete.
Îmi aduc aminte, în anul '97, a fost o pseudoinundație și pentru o perioadă destul de scurtă s-au instalat la noi în curte multe broaște; îl văd cum îmi scotea din șoșoni una, aproape mormoloc. M-a scăpat odată de un liliac ce își găsise vara adăpost în dormitorul meu. Sau cum mă plimba atunci când vedea la noi pe Stela, care era de o cumințenie nemaivăzută. Îmi amintesc că știam că o să treacă pe stradă în drum spre porumb, atunci când lătra câinele nostru, care nu îl suporta (și care îl mirosea cu 5minute cel puțin înainte să se audă zgomot de potcoavă pe cimentul gol). Sau cum m-a pus în spatele lui Bujor, o namilă de cal, mai mare și puternic decât oricare altul pe care îl văzusem până atunci. Și cum am văzut și urmărit cel mai mare fluture galben, atunci când m-a luat sa „ajut” la cules de ceva. Cum mă mângăia pe cap cu degetele lui cocârjate, pe care nu putea să le întindă; dar nu ziceam nimic, că îmi plăcea când facea asta, deși mă și durea puțin. Și cum mereu când mergeam în vizită la plecare ne dădea niște bănuți, iar eu niciodată nu mă uitam să văd cât e, doar apreciam gestul. Iar când plecam, le făceam cu mâna până în capătul străzii, când nici nu mă mai vedeau. Altfel, am doar frânturi neclare.
Iar acum, acum nici nu știu ce simt.
No comments:
Post a Comment