Am făcut ceva ce nu fac de obicei, am plecat în excursie; m-am pierdut şi am ajuns într-o pădure, cu copaci mulţi şi deşi, subţirei şi înalţi. Am dat peste noroc, în toată dragostea, când munca merge bine, dar oricum, nu am ajuns la echilibru şi nu îi înțeleg mereu pe ceilalți. Sunt în continuă căutare, ce sunt nu e ceea ce pot fi. Sunt precaută, bineînțeles, ca întotdeauna, poate că despic firul în patru, poate doar sunt prevăzătoare. Foarte prevăzătoare. Situaţii reale duse la extrem. Îmi fac griji, dar trebuie să mă concentrez, sunt mulţumită şi încă mai am speranţă. Pe cât mă apropiam, părea populată, poate de niște țigani nomazi care făcuseră destul de multă dezordine, fie că erau lucruri atârnate sau orice. Poate mă tem, dar oare nu ar trebui? De ce? Că în cele câte am citit, se plimbă cu pasiune, din aia arzătoare, care te mișcă, te stimulează. Pasiuni brutale, ce cuvinte. Am hotărât să mă retrag, fiind un moment mult prea exotic pentru Ea. Așa că m-am îndepărtat. Dar până să reușesc să fac asta am descoperit că Ea avea în posesie câțiva urși. Primul, unul mare, maro, se îndrepta întâmplător către mine, agale. A fost un pericol, dar a fost și evitat, nu oricum, cu perseverență, poate răbdare. Un drum urâcios, murdar, ponegrit. Dar bătrânii mei au fost și poate mai sunt undeva în spatele meu. Poate așa învăț să îmi încalc frica și să mă contopesc cu ceilalți, iar de ei îmi e frică. M-am urcat în primul copac pe care l-am văzut, unul subțire, cu multe rămurele rezistente. Când a plecat, mi-am continuat drumul, pentru scurt timp. Cel de-al doilea, unul înalt, sublu, gri. Iar tentativa mea de a scăpa s-a finalizat prin frângerea copacului care trebuia să mă salveze. Am tot fost și sunt înconjurată de teamă, stres, tristețe, mohorâre, supărare, nesiguranță, neîncredere; sper că e doar o perioadă scurtă de tranziție, iar rutina, nu bătută de uniformitate și plictiseală, e bună, îți aduce liniște interioră, e imaginatie. Ursul a venit şi a mâncat din el.
No comments:
Post a Comment