Bunica mea nu a fost întotdeauna groaznică.
Când eram mică mă ajuta, crăpând vărful seminţelor de dovleac ca apoi eu să reuşesc să le curăţ. Mă trezea dimineaţa, deşi eram în vacanţă şi nu aveam o treabă anume. Făcea dimineaţa ceai, să mă trezesc îndulcită. Făcea şi omletă sau cartofi prăjiţi, care se răceau până eram în picioare. Iar când eram mai mare, mă chema să stau pe pat lângă ea, sau iarna, sus, în capul patului, lângă sobă, să îmi încălzesc ciolanele.
Mereu i-au plăcut dulciurile și mereu mi-a oferit și mie, chiar dacă nu îi împărtășeam plăcerea. Și se bucura întotdeauna când veneam în vizită, și mereu ne zicea să venim mai des. Era o bucurie sinceră, părintească. poate, nu am de unde să știu, doar încerc să ghicesc.
Altfel, îmi amintesc şi, fiind foarte mică, cum m-am ascuns de ea şi am auzit-o vorbindu-şi necăjită că sunt dezordonată şi că "trebuie" să strângă după mine. Ce pacoste, zicea. Singură, despre un boţ de om care încă nu ştie nimic.
Acum, s-au inversat locurile. Ce pacoste, mă gândesc doar, nu zic la nimeni. Cel puţin nu aşa direct şi crud.
Bunica mea a fost chiar ok. Nu facea nimic deosebit, dar mă iubea, şi a fost singura pe care am avut-o.
Bunica mea a fost chiar ok
No comments:
Post a Comment