Un mare chin am, şi chiar nu pot scăpa de el....
Uneori îmi place să mă mint singur că de fapt e doar în trecut şi că nimic nu o să mai mă bântuie. Dar se pare că trăiesc într-un conac bântuit.
Nu demult mă gândeam că m-am maturizat, că îmi scriu scenariu inspirându-mă mai mult din realitate....
Căci eu asta fac, îmi traiesc scenariul. Sunt ca acel Actor idiot, care ăşi uită rolul imediat după reprezentare; evident, eu urăsc melodia...
Fac aceste două afirmaţii, privind în urmă la fapte şi vorbe, care atunci au fost săvârşite cu un scop, dar pe care acum nu îl/le recunosc, şi probabil nici nu aş face acele lucruri în prezent, dar fiecare te duce mai departe, bănuiesc.
Am realizat, pe scurt, trei lucruri; maturitate, decizii, şi veriga slabă.
Întotdeauna filmele, mai puţin cele ridicole, m-au deprimat, pentru că prezintă frânturi de viaţă, iar lumea nu e cel mai frumos lucru unde poţi să trăieşti. Dar chiar şi aşa ador filmele; poate chiar de aceea.
Iar într-o lume de pixeli, ador cerneala, tuşul şi foile. Însă decât două au reuşit să mă deprime, două cărţi complet diferite.
Probabil că există o expresie care compară viaţa şi filmul, şi nu viaţa cu cărţile, pentru că filmul are avantajul vizual, ignorând incapacităţile de a citi, timpul, sau orice avantaje pragmatice, iar cărţi sunt cu mult mai bune decât viaţa.
Şi nu vreau să fiu prost înţeles, nu mi-au plăcut doar două cărţi, ci toate pe care le-am citit... fiecare avea ceva nemaipomenit, toate personajele aveau o piele bună de purtat.
Dar cele doua m-au învăţat fiecare ceva important, una - că 2+2=5, cealaltă - că o să iubesc toată viaţa, ce chin, nu?
No comments:
Post a Comment