Concurs. Din seria "Comunism"

Să începem.
Comunism?
Comunism este un cuvânt. Evident, derivă din “comun”, sau poate, mai exact, “la comun”.
Dar cum orice cuvânt este mai mult decât atât, comunismul este un drum politic si social, o stare, poate. În care ţelul era stabilitatea socială şi economică, prin obţinerea unui bun comun, astfel încât, în cuvinte uşoare, toată lumea să fie fericită.
Un ţel care poate fi considerat uşor utopic, dar care poate da rezultate, atunci când este abordat corect.
Şi spun asta când mă gândesc la sisteme mai mici, un oarecare comunism aplicat anumitor părţi (nu întregului stat).
Ca sistemul medical canadian, unde îngrijirea medicală este asigurată - printr-o înţelegere cu centrele medicale, stabilindu-se costurile, - pacientul nefiind obligat să plătească decât o mică taxă. Sau sistemul medical britanic, pe care eu îl văd cam la fel, deşi este susţinut diferit de cel canadian: o taxă mică pe care trebuie să o plăteşti, dar serviciile îţi sunt asigurate, gratuit, cu mici condiţii (de tipul "lucrători, pensionari, studenţi, oameni").
O altă ţară care are instincte naţionale - şi a inventat un model de „bunăstare” – este Suedia. În plină democraţie, s-a încercat egalizarea şi creşterea economică prin ceea ce ei numesc „union wage policy” (adică: politica salariale unioniste). Poate par doar alte cuvinte pompoase, dar, aparent şi în esenţă, ei au reuşit să ţină jos şomajul şi inflaţia, dar şi alte lucruri pe care eu nu ştiu acum să le explic. Un alt lucru "suedez" important este că ei pun foarte mult accent pe educaţia copiilor, care este gratuită aproape până la dumnezeu, - cum spune şi Cabral Ibacka în postul publicitar, „doar şcoala te face mare”, astfel, având studii, copiii Suediei, pot ajunge departe, arătându-şi mulţumirea mai târziu, contribuind la menţinerea şi dezvoltarea ţării, lucrând. Toate acestea vin cu un preţ, taxe (probabil mari) care sunt plătite în funcţie de profitul fiecăruia, dar egalitatea este făcută la un nivel unde toată lumea este mulţumită, şi mai ales, îşi poate împlini toate dorinţele şi necesităţile.
Acestea sunt câteva exemple de comunism funcţional, dar cu siguranţă există şi altele.

În partea opusă se află, evident, eşecul.
Vina fiind purtată de o îndepărtare de la scopul iniţial. Această îndepărtare aducând nemulţumiri profunde în rândul cetăţenilor, care, unindu-şi forţele, au "dat tot peste cap". Aşa văd eu.
În România, privind părerile împărţite, pe care toată lumea le cunoaşte, cred că a fost şi bine şi rău. Simplu, nu?
Astfel, urmează părerea formată în urma poveştilor auzite de-a lungul timpului, eu netrăind suficient în acea perioadă.
Aşadar, consider că în faza iniţială, toată lumea era mulţumită, fiindcă natura românească era răsfăţată: tinerii - şi nu numai - primeau mult mai uşor locuri de muncă, locuinţe, nu trebuia să te chinuieşti prea mult ca să supravieţuieşti, erai oarecum tras de curent; nu aveai voie să te plimbi liber după o oră (fără un motiv, şi trebuia să arăţi actele posibililor poliţişti întâlniţi), dar, hei, erai sigur că nu mori în drum spre casă.
Pe urmă, au intervenit măreţele planuri de edificare a României pe plan mondial, şi bineînţeles, mă gândesc la Casa Poporului, care, cu siguranţă, este cel mai elocvent exemplu, dar nu şi singurul.
Iar planurile măreţe au necesitat sacrificii măreţe, sacrificii care nu au fost înţelese de populaţie - cei sacrificaţi.
Neajunsurile, asezonate cu natura egoistă, au dus la un final trist şi abrupt, şi la un început la fel de trist, puterea statului ajungând în mâinile aceloraşi oameni, care, nemaifiind controlaţi, acum puteau să îşi îndeplinească propriile planuri de edificare. (Dar, totuşi tema nu era "pseudocomunism".)
Concluzia?
Comunismul, ca orice manifestare a puterii, de altfel, îşi are succesul (sau insuccesul) în mâinile persoanei în care este "pus", şi depinde complet de scopurile acesteia (singular colectiv).