Mă întristează. Mult.

Ada Milea - Obosita


Uneori te gândeşti că toată viaţa poţi să trăieşti fără să simţi acele sentimente grele (adică rele) faţă de ceva.
Şi când începi să crezi în aceste gânduri, parcă te pregăteşti să expectorezi împotriva vântului.
Unele gesturi, oricât de nesemnificative ar fii, te dor mai mult decât cele aproape devenite "clişeu", la care te aştepţi.
Dar poate nu te mai doare, poate ai umplut podul de durere. Iar când podul e plin, totul devine mai greu, poate s-a mai auzit prin popor despre asta.
Şi pentru că trebuie să fie simţit ceva, iar durerea este în vacanţă, cel mai probabil este să apară dezgustul (atunci o să doară, dar nu pentru faptul initial, oricare ar fii el).

Dacă aş avea de ales între "a provoca iubire, ură sau indiferenţă", şi iubirea să nu fie posibilă, din oricare motiv, aş prefera de departe ura, pentru că indiferenţa doare prea mult.
Cât despre dezgust, este de mii de ori mai ne-curat.

Lucrurile rele (indiferent dacă sunt fapte, gesturi, oameni sau orice altceva), sunt mai bune (decât cele care de obicei sunt bune), pentru că te aştepţi să fie aşa. Dacă un lucru rău face ceva urât (şi rău), supărarea este mai mică, pentru că aşteptările erau îndreptate în această direcţie.
Însă când "good girls go bad" (or good apples, or good whatevers - expresia ar putea fii puţin nepotrivită), totul se schimbă, fiindcă eşti prins cu izmenele în vine (de altfel, şi această expresie este nepotrivită.... Nu ştiu de ce, dar cum zicea şi un nemaipomenit om pe care l-am întâlnit, limba română lasă prea mult spaţiu pentru interpretări).

Mare păcat. Nu ar trebui să fie aşa.
Ar trebui să vezi ce contează cu adevărat.
Măcar atât să ştiu că e adevărat.