Fotografie de război.

Sunt un monstru de om.
Uneori mă gândesc că m-am născut în secolul care nu trebuie. Poate mai bine arătam pe un câmp de luptă, căsăpind alţi monstri de oameni. Cu siguranţă.
Zilnic am rituarul meu, foarte sângeros, dar mi-am promis să nu mai omor nici o vietate. Nu este tocmai prada ce îmi place.
Iar viaţa modernă, deşi împiedică măcelul, fie el bazat chiar şi pe motiv de onoare, îmi deschide alte uşi. O oarecare problemă, ai nevoie şi de timp şi de bani.
Opţiunile sunt multiple.
Ritualul este destul de secret, îmi place să îmi păstrez intimităţile, în ciuda vieţii turbate din studio, unde nu ai lăsa loc de intimitate.
Iar singura scăpare onirică din viaţa de sânge este Ea, femeia-copil.
Nu ştiu sigur de unde a apărut, nu cred că ştie nimeni. Însă ne-a cuprins vieţile cu un parfum dulceag de câmpie.
Stupid, nu?
Dar când intră în orice încăpere, se face primăvară.

Ea vine, şi alege filme.
Noi toţi stăm, nemişcaţi în pernele noastre, şi privim aproape fără răsuflare. Suntem toţi nişte muşte, iar Ea are 8 picioare.
Filmele nu reies din prezenţa ei plutitoare. Aparţin mai degrabă unui alt suflet, zbuciumat.
Sunt filme ale vieţii, ale lumii. Filmează sărăcia, războiul, viaţa oamenilor, tot ce e rău sau negru. Şi mic.
Şi uneori Ea plânge. Uşor, aproape de nesimţit. Dar nimeni nu spune nimic.
Privim cu toţii lacrimile femeii-copil pe un fond negru, vibrant.
Dar nimeni nu zice nimic.
Am putea cu toţii să luptăm pe câmpuri, să curmăm vieţi, să facem orice, dar stăm.
Privim.
Şi nimeni nu zice nimic.